Principală » Articole » Icoane

IDOLATRIA MODERNĂ

      Cu toate acestea, organizaţiile religioase nu iau astăzi aceeaşi poziţie pe care au luat-o primii creştini. Poziţia oficială catolică este arătată după cum urmează: „Religia creştină a permis folosirea statuilor şi a picturilor pentru a reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu în trup de carne, sfinţi şi îngeri, iar aceste chipuri sunt un ajutor legitim pentru devotament, deoarece cinstea care le este dată este numai relativă, fiind dirijată prin ele spre fiinţele pe care le reprezintă". (Enciclopedia Catolică, Volumul XII, pagina 742) Ei explică astfel creşterea numărului de icoane sau statui folosite de catolici: „De îndată ce Biserica a ieşit la iveală din catacombe, a devenit mai bogată, n-a mai avut nicio teamă de persecuţie... ei au început să facă statui... Principiul a fost foarte simplu. Primii creştini erau obişnuiţi să vadă statuile împăraţilor, ale dumnezeilor şi eroilor păgâni, precum şi frescele păgâne. Aşa că ei au făcut picturi ale religiei lor şi, de îndată ce aveau mijloacele necesare, statui ale Domnului şi ale eroilor lor, fără cea mai mică teamă sau suspiciune de idolatrie" - Enciclopedia Catolică, Volumul VII, pagina 666. 

     „în secolul al patrulea, cetăţenii romani creştini din est ofereau statuilor împăratului daruri, tămâie şi chiar rugăciuni (!). Era ceva obişnuit ca oamenii care făceau plecăciuni, sărutau şi tămâiau vulturii imperiali şi icoanele sau statuile Cezarului (fără nicio suspiciune de asemănare cu idolatria), care acordau respect vreunui scaun împărătesc gol, ca şi simbolului său, să facă aceleaşi gesturi în faţa crucii, icoanelor sau statuilor lui Christos şi altarului" (Enciclopedia Catolică, volumul VII, pagina 667). Cu acest fundal păgân evident pentru închinarea la chipuri, poate fi înţeles cu uşurinţă de ce cardinalul Newman, în cartea sa, Un eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine, pagina 373, pe lângă o listă lungă de alte lucruri, a admis acest lucru: „...icoane sau statui de o dată mai târzie ... toate sunt de origine păgână şi sfinţite prin adoptarea lor în Biserică (romano-catolică)".

          Nu face niciun bine să susţinem că o asemenea cinste dată icoanelor este numai „relativă", deoarece în practica actuală printre catolicii mai puţin educaţi, închinarea la icoana sau statuia în sine este reală. Acest lucru este de asemenea admis de Enciclopedia Catolică, volumul VII, pagina 668, care, vorbind despre secolul al VlII-lea, spune: „în acelaşi timp, trebuie admis faptul că lucrurile au mers foarte departe în direcţia închinării la icoane sau statui. Apoi, este de neconceput că cineva, exceptând pe cel mai tâmpit ţăran, ar putea gândi că o icoană sau statuie poate asculta rugăciunile sau poate face ceva pentru noi. Şi totuşi, modul în care unii oamenii şi-au tratat (icoanele) sfinte, dovedeşte mai mult decât simpla cinste relativă pe care catolicii sunt învăţaţi să le-o acorde...(Icoanele) erau încununate cu ghirlande, tămâiate, sărutate. Torţele ardeau înaintea lor, se cântau imnuri în cinstea lor. Ele erau aduse persoanelor bolnave pentru a fi atinse, erau puse în calea focului sau a apei, pentru a le opri printr-un fel de magie". 

     Acest lucru se întâmpla în secolul al VlII-lea; şi totuşi, după doisprezece secole de ocazii nelimitate pentru a educa poporul Italiei, în anul 1944, când a erupt vulcanul Vezuviu, oamenii umili şi-au pus icoanele sau statuile în calea lavei ce curgea, pentru a preveni dezastrul. Chiar până în ziua de azi, populaţia catolică neînvăţată din Mexic, America Centrală şi America de Sud, procedează exact ca poporul catolic din secolul al VlII-lea, mergând până acolo să pună zilnic înaintea icoanelor sau statuilor jertfe de mâncare şi băutură - Psalmii 115:4-8; Habacuc 2:18,19.

            Şi totuşi, nu se adresează rugăciunile prin intermediul icoanelor sau statuilor de îngeri şi sfinţi, într-o închinare „relativă" permisă? Nu. Rugăciunea trebuie să fie adresată direct lui Dumnezeu, care spune: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor" (Isaia 42:8). în loc ca rugăciunea să fie adresată icoanelor lui Isus, sfinţilor sau îngerilor, ea trebuie să fie adresată Tatălui din cer, prin Isus Christos cel viu, nu printr-un obiect lipsit de viaţă, din lemn sau piatră (Matei 6:6-15; Ioan 15:16; 14:13). 

      Cinstea „relativă" adusă lui Dumnezeu chiar printr-un înger, a fost condamnată prin aceste cuvinte: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! ... Lui Dumnezeu închină-te!" (Apocalipsa 19:10; 22:8,9, Coloseni 2:18) La Cezarea şi Listra, apostolul Pavel şi Petru au mustrat de asemenea plecăciunea înaintea lor a unora, ca o închinare „relativă" lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10:24-26; 14:11-18). Orice astfel de închinare relativă prin icoane ca ajutoare vizuale pentru închinător, este contrară principiului creştin declarat la 2Corinteni 5:7: „Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere".

Categorie: Icoane | Adăugat de: barabi12 (2013-01-15) E
Vizualizări: 472 | Tag-uri: icoana, inchinare relativa | Rating: 2.0/1
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii înregistraţi pot adăuga comentarii
[ Înregistrare | Autentificare ]

widgets